Am în faţa ochilor o scenă. Poate am citit despre ea, sau am văzut-o în vreun film. Poate am visat-o. Poate. Sau poate.
E un pod deasupra unei ape adînci. Aşa cred eu că e adîncă, pentru că malurile sînt foarte depărtate şi are o culoare verzuie, un verde compact. Un bărbat se sprijină în balustradă şi priveşte apa, absent. Pare obosit şi cuprins de lehamite. E singur şi nu se grăbeşte nicăieri, savurează liniştea atemporală care se înstăpînește în jur.
Un zgomot înfundat îl trezeşte din apatie. Priveşte uimit în jurul său, dar nu vede nimic neobişnuit. Nicio pasăre, nicio fiinţă. Şi totuşi, nu reuşeşte să recompună liniştea de dinainte. Ştie că nu mai e singur, dar nu înţelege de ce. Îşi îndreaptă alene privirea spre apa. În mijlocul ei pluteşte un trup de femeie. Îi vede doar spatele. Pare să doarmă, dar e un somn cam agitat: se zbate fără convingere, obosită de instinctul de conservare care îi cere această minimă apărare.
O nevoie de protecţie, o tandreţe nesfîrşită, pe care nu le bănuia în el, îl aruncă în apă. Înoată cu mişcări largi pentru a o ajunge, nerăbdător să o salveze. O prinde uşor de umeri şi o întoarce cu faţa spre el. Respiră, dar foarte slab. Are ochii închişi. O susţine cu partea stîngă a trupului său şi înoată. Malurile sînt stîncoase şi trebuie să ajungă la podul următor unde sînt trepte şi se poate ieşi uşor din apă. Femeia respiră, liniştită acum, ocrotită de braţul lui puternic. Chipul i se destinde încet. Timpul s-a oprit în loc.
Ajuns la piciorul podului, e uimit să vadă o mulţime de oameni care păreau să îi aştepte. I-o smulg din braţe, îi fac respiraţie artificială, o învelesc în pături uscate. Nici nu-i pasă că pe el nu-l bagă nimeni în seamă. E murdar, apa şiroieşte încă din el, dar e fericit. Ar fuma o ţigară. Îşi aminteşte că ţigările lui trebuie să fie ude. Îi cere una bărbatului blond de lîngă el. Acesta îl priveşte cu dispreţ şi îi răspunde de la o înălţime ameţitoare că nu fumează. Sleit de efortul făcut, cu picioarele încă tremurînde, se aşează în iarbă.
Îl văd aşa de bine, de parcă ar sta lîngă mine. Îşi sprijină capul între mîinile obosite. Se detaşează din nou de cele înconjurătoare. Nu vede că femeia şi-a revenit, că mulţimea s-a mai rărit. Nu vede că bărbatul blond o conduce spre pod, susţinînd-o cu fermitate. Nu vede că ea îşi sprijină capul, recunoscătoare, pe braţul lui. Cei doi se îndepărtează de el. Acum au ajuns la mijlocul podului şi în curînd vor ieşi din cîmpul lui vizual.
Eu vreau să-l scutur, să-l trezesc la viaţă, să-i spun ce se întîmplă. Omul acela l-a furat. Sînt furioasă că nu pot face nimic. Simt mirosul apei şi al ierbii ude, aud forfota mulțimii ce se îndepărtează. Şi totuşi, nu am glas. Nu pot să articulez niciun cuvînt. Nu pot să-l ajut.
Stai aşa, îşi revine. Se ridică, îi priveşte uimit şi porneşte pe urmele lor. Grăbeşte pasul, aproape că aleargă. A ajuns în mijlocul podului. Se opreşte brusc. Îi lasă să se îndepărteze. Sprijinit în balustradă, priveşte apa verzuie, de un verde compact. O ceață uşoară îi acoperă ochii.
Asta e scena, o suită de imagini între două poduri şi atît
