Mergea de multă vreme. Urca, apoi cobora. Traversa păduri. Şi jungle. Se rătăcea, pierdea cărarea, orbecăia în întuneric o vreme. Apoi găsea din nou drumul spre lumină. Cădea. Se ridica. Mergea încet, șchiopătînd. Sau alerga pînă îşi pierdea respiraţia. Cu picioarele zdrelite, cu mîinile sîngerînde îşi continua drumul. I se întîmpla să îi placă un loc şi atunci îşi făcea acolo culcuş. După o vreme însă, simţea furnicături în toată fiinţa şi ştia că sosise momentul să o ia din nou din loc.
Cînd a ajuns la marginea deşertului, s-a oprit, deconcertată. Cît o fi de mare? Voi avea puterea să-l traversez? Şi dacă l-aş ocoli? Ruşinată de temerile ei, îşi continuă drumul. Ca pînă atunci. După cîţiva paşi, întoarse capul pentru a arunca o ultimă privire locurilor pline de viaţă pe care le lăsa în urmă. Şi, spre uimirea ei, nu mai zări nimic. De jur-împrejur, valuri aurii îşi schimbau forma sub mîngîierea leneşă a soarelui. Nu-şi mai puse nicio întrebare. Îşi reluă drumul în nisipul infinit. Trebuie să existe o ieşire. Am ieşit din păduri şi din junglă. Am ieşit din oraşe. Şi din situaţii am ieşit. Şi din capcane.
Într-o zi s-a aşezat să se odihnească. Pierduse şirul zilelor petrecute în deşert. Îşi privi picioarele obosite, mîinile goale. Uitase cînd a mîncat ultima oară, aşa cum uitase cînd a băut ultima oară. O soluţie. Întotdeauna există încă o soluţie. Ştia, simţea că nu a pierdut; că asta nu era ultima ei bătălie. Se zbătea, lupta cu somnul care încerca să o cuprindă, cînd o fulgeră ideea: Inima mi-a rămas întreagă. Dacă voi reuşi să o scot de la locul ei, îmi va ţine de foame şi de sete. Privi locul în care ştia că se găseşte, îl mîngiîe cu nesfîrşită tandreţe şi îi spuse inimii sale: Am avut grijă de tine toată viaţă. Acum e rîndul tău.
Inima ei a înţeles-o imediat, a început să bată nebuneşte şi apoi i-a sărit din piept în mîinile pînă atunci goale.
O privi cu curiozitate. Era mai mică şi mai uscată decît îşi imaginase ea. Muşca şi fu surprinsă de opoziţia pe care o întîmpina. Inimă ei avea coajă.
Pierduse din nou şirul zilelor. Stătea în mijlocul deşertului şi îşi ronţăia inima. Trecuse de coajă. După socotelile ei, trecuse şi de miez. Rămăseseră cîteva fărîme. Se pregătea să le înghită, cînd auzi un glas: Pastreaz-o! Îţi voi da eu apă şi hrană de acum înainte. Nimeni nu poate trăi fără inimă sa.
Îl privi, fără să se întrebe cine este sau de unde a apărut. Era un străin. Îi surîdea, deşi era şi el obosit, poate chiar mai obosit decît ea. Întinse mîna spre ea.
Fără să rostească o vorbă, privindu-l în ochi, îşi duse mîna la gură şi scrută, hulpavă, ultimele fărîme din inima sa
