Am găsit pe net, întîmplător, un fragment din povestirea asta. Am vrut să o am întreagă, pentru că mi-a mers la suflet. Am asudat un pic, căutînd-o, dar a meritat.
Autoarea, Andrée Chedid, e puțin cunoscută la noi, dar, spre bucuria mea, nu e chiar necunoscută.
M-am hotărît să o traduc. Îmi plac parabolele. Pentru ca sînt simple si tîlcuite.
Traduc literatură pentru prima dată. O fac pentru mine și voi trudi în ritmul meu.
Capra din Liban
-Hei! Tu, acolo jos! Mi-ai văzut capra?
Ca o piatră, vocea se rostogoli pe munte și se opri in urechea lui Antoun, care iși păzea oile.
Scuturat din toropeală, acesta se ridică in grabă, împiedicîndu-se în veșmintele largi. Făcu cîțiva pasi, privi in jurul său, spre munte și destul de departe în vale; apoi, dădu din cap, ca și cum ar fi zis: “Nu văd nimic.” Se întoarse spre munte, îndepărtă picioarele și, cu trupul drept, cu capul împins pe spate, cu mîinile în dreptul gurii, pentru ca vorbele să i se cațere mai bine (erau vreo șase sute de metri pînă în vîrf), strigă cît putu de tare spre omul de sus:
-Nu, nu îți văd capra!
Pe urmă se întoarse să se așeze la umbra celor trei pini.
Vocea, pe care nu o mai auzea, i se cuibărise undeva, în cap și se zbătea între tîmple. “Mi-ai văzut capra?…” ciocănea ea, insistînd pe fiecare silabă. Ca să scape de ea, cu mîna noduroasă, apoi cu arătătorul îndoit, Antoun își lovi incetișor craniul.
O clipă mai tîrziu, se gîndi că în curînd va trebui să se întoarcă și începu să își numere oile. Îi plăcea să le numere labele. Aăa, timpul trecea mai repede și-apoi, metoda lui cerea atenție și memorie, calități cu care Antoun se lăuda că e dotat din plin.
Erau douăzeci și trei de mioare, dar nicio capră. Totuși, o capră e atît de săltăreață! Atît de potrivită pentru drumurile pietroase. Și atît de înduioșătoare cînd, cu cele patru labe pe o piatră mare, te privește dintr-o parte, ca și cum și-ar rîde de stîngăcia ta.
Cum deschise ușa casei, Antoun îi zise neveste-sii:
-Chafika, vecinul de la munte și-a pierdut capra. N-ai văzut-o prin împrejurimi?
-Nu! Hai, că te așteaptă supa.
Of! Ce puțin vorbește femeia asta! Adevărate cuiburi de liniște, fetele de pe la noi. Cît e ziua de lungă, stau cu mîinile în apa de spălat rufe ori vase; sau freacă fundul oalelor și podelele camerelor golite de mobile.
-Nu cred că manîncă în seara asta!
-Cine?
-Păi vecinul! Cel care și-a pierdut capra …
-Grăbește-te, ți se răcește supa.
Ea se ridicase de la masă.
-Ți-am făcut ce-ți place, frunze de vie umplute. Sînt primele anul ăsta.
-Exact despre frunzele de vie era vorba!
Cum putea sp se gîndească la frunzele alea de vie, atunci cînd -acolo sus- un om, un vecin, un frate suferea? Antoun și-l imagina: umbla de colo-colo prin păduri, cu pasul nervos, cu fruntea încruntată, scuturînd tufișurile. Și chema, Și chema: “Căpriță, unde ești, caăprița mea?” E înfiorător omul care cheamă! Chestia asta nu-ți mai dă o clipă de răgaz.
- La noapte nu va dormi.
- Cine?
Femeia se întorcea, cu oala fierbinte înfășurată într-un prosop.
- Cum cine? Vecinul.
- Vecinul! Vecinul! E ridicol, nu l-ai văzut niciodată! Nici măcar chipul nu i-l știi.
- I-am auzit vocea, zise Antoun.
Chafika suspină. Nu avea rost să-i răspundă. Cînd bărbații se înhamă la o idee, se lasă trași de ea, prostește, ca hodoroagele.
- Termină-ți supa.
Femeile -gîndi Antoun- sînt ca pămîntul. Mereu în același loc. Știu zece feluri de a face pîinea, de a aranja frunzele de vie, de a pregăti o supă; dar se nasc și mor fără să-și închipuie! Se vaită pentru o pată pe rochie, pentru o carne arsă, nu pentru un om în suferință; pentru că, zic ele, nu l-au văzut niciodată!
Împinse masa și se ridică:
- Ascultă!
Farfuria plină se vărsă pe fața de masă.
- Nu mai rezist … dă-mi felinarul, mă duc să caut capra!
- Ești nebun! La vîrsta ta și pe frigul ăsta, o să mori.
- Poate e pe aproape. Știu drumul care duce la vecin și știu și potecile caprelor.
Antoun va pleca -iși zise ea- nimic nu îl va putea reține. Așa era el, ajungea la o hotărîre treptat; și, o dată luată, nimeni nu i-o mai scotea din cap.
Înainta cu grijă; drumul, căptușit cu pietre neregulate, era plin de capcane. Scotocind tufișurile, iși plesnea cu limba cerul gurii; așa le vorbea el animalelor.
După o vreme, începu să bată vîntul și Antoun fu nevoit să înainteze încovoiat. “Chafika are dreptate, o să mor.” Trase, de sub brîul lat, o batistă de bumbac și o infășură în jurul gîtului. Și cu fesul? Se întrebă ce va face cu el. Forma cilindrică a fesului te împiedica să îl ții sub braț sau să îl înfunzi într-un buzunar. O pală de vînt îl trînti la pămînt, apoi îl rostogoli la vale. Antoun îl privi cum dispare, înălță din umeri și continuă să meargă.
Panta era abruptă, bătrînul respira greu. Pentru a-și face curaj, se gîndi din nou la vecin. Îl iubea și mai mult de cînd, pentru el, iși părăsise casa, înfruntase noaptea. Și capra? Poate era rănită, culcată într-o rînă, îngrozită de întunericul ce o înconjura, cu ochii larg deschiși.
Antoun iși prelungi drumul pentru a cerceta scurtăturile.
Îndreptă, brusc, lumina felinarului spre țărînă, pentru a căuta urme. Simțea in picioare apăsarea vîrstei; oboseala punea stăpînire pe el. Ar fi vrut să se întindă, să doarmă. Se gîndi la patul său, la cearșafurile sale, cearșafuri de un alb al căror secret doar Chafika îl cunoștea. Dar se cățăra, se cățăra în continuare. Parcă niciodată încălțările nu i se păruseră mai strîmte.
Fitilul se micșoră, apoi se stinse. Se făcu beznă deplină.
Antoun iăi părăsi lampa și, ajutîndu-se de ambele mîini, își continuă restul drumului în genunchi.
Așezat ca o coroană pe vîrful dealului, satul se numea Piscul păsărilor, rîndunelele avînd o atracție deosebită pentru copacii săi.
Antoun intră în sat cînd se lumina de ziuă. Legănîndu-și vasul pe umăr, o femeie se îndrepta spre fîntînă.
- Bună să-ți fie ziua, unchieșule!
O alta, sprijinită cu spatele de canatul porții, intră cu el în vorbă:
- Vii de departe, fără îndoială, ți se citește oboseala pe chip. Și mîinile tale, uită-te la ele în ce hal le-ai adus. Intră degrabă aici să te odihnești.
- Mulțumesc, dar nu pot. Caut un om.
- Un om? Ce om?
- Ieri, la asfințit, un om de pe la voi a strigat în vale. Era nefericit. Și chema.
- De ce chema? Pe cine?
- Și-a pierdut capra.
- Aha, vorbești despre Iskandar.
- Nu știu. Suferea …
Femeia izbucni în rîs.
- Ce ai?
- N-a pierdut-o. A vîndut-o! Împreunã cu încă nouăsprezece. Seara, cînd și-a numărat turma, a greșit. Ce vrei, are atîtea animale! E cel mai bogat proprietar din regiune.
- Ești sigură?
- Din moment ce-ți spun …
Lăsîndu-se să cadă pe una din treptele scării de la intrarea în casă, cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mîini, Antoun contemplă îndelung valea și socoti distanța pe care o parcursese.
- Uite-l! reluă femeia. Brișca îl așteaptă puțin mai jos. O dată pe săptămînă, pentru nevoile comerțului său, face turul satelor și azi e una din acele zile.
Mãșginit într-o parte de case, iar în cealaltă, de prăpastie, aici se îngusta drumul.
Negustorul înainta plin de sine, mișcînd aerul cu umerii-i largi; purta pantaloni de pînză albă, haină neagră și fes roșu. Trecînd, schiță un salut in direcția femeii. Apoi, îl zdrobi cu o privire plină de dispreț pe străinul acoperit de praf, ghemuit în pridvor și care părea un vagabond.
Solidaritate: o noțiune care m-a emoționat de cînd mă știu. Mi-o imaginam la început ca pe o horă.
Mai apoi, am văzut-o ca pe un șir lung de oameni care iși dau, din mînă în mînă, găleți cu apă sau cărămizi.
După ce am citit povestea asta, solidaritatea a luat chipul unui bătrîn urcînd un munte, în genunchi și cu mîinile goale …
