Se găsea într-o încăpere simplă, albă, nemobilată. O uşă înaltă şi grea se contura pe unul din pereţi. O privi, îi atinse clanţa şi atunci îşi aminti că mai fusese acolo. Nu simţea pentru prima oară acea curiozitate amestecată cu nelinişte, declanşate de atingerea metalului rece.
O deschise şi se trezi într-o noua odaie: aproape identică, poate puţin mai mică, dar la fel de austeră. împinse uşa, fără să se aştepte la ceva anume. mintea îi lucra cu febrilitate. Ar fi vrut să-şi amintească detalii. Nu din ceea ce avea să urmeze, ci din ceea ce fusese deja.
Următoarea încăpere ar fi fost aidoma celor din faţă dacă n-ar fi fost mai mică. Aceiaşi pereţi văruiţi în alb, aceeaşi uşă, aceeaşi clanţă. Aceeaşi absenţa a amănuntelor.
Se bucură că nu se declanşase celebra lui fobie de spaţii închise. Mergea calm spre nicăieri, avînd conştiinţa vagă că ar coborî, dar fără argumente logice. Nu privea în urmă, să se asigure că uşile rămîn deschise aşa cum le lăsa el. Celebrul lui simţ de conservare dispăruse şi el.
Trecea din ce în ce mai liniştit din încăpere în încăpere şi nu îşi punea problema că vreuna dintre ele ar fi încuiată. Dus era şi pragmatismul de care era atît de mîndru.
Încăperile continuau să semene între ele, aşa cum continuau să devină din ce în ce mai mici.
Acum ştia: făcuse acest drum nu doar o dată, ci de mai multe ori. Era sigur că nu îl parcursese din prima pe tot. La fel de sigur cum era că nu de fiecare data a mers mai mult decît în precedenta. Uneori se oprea mai repede.
Începea să-şi înţeleagă liniştea şi stăpînirea de sine. Sigur că da, de fiecare data s-a întors din drum cînd a vrut el. Situaţia era sub control, putea să se oprească oricînd. El alegea. Era stăpîn pe situaţie. Iar acum a ales să meargă pînă la capăt. Știa că se apropie. Avea din ce în ce mai puţin spaţiu, se strecura cu greu prin uşile mici.
Cînd ajunse în faţa ultimei uşi, ştiu că e cea din urmă. Mai fusese pînă aici: chiar înainte de a atinge clanţa, avu certitudinea că e zăvorîtă.
Acum îşi amintea furia şi deznădejdea pe care o simţise întîia dată cînd ajunsese în faţa ei. Parcursese atîta drum, neştiind dacă există cale de întoarcere, ca să găsească ce? O uşă încuiată. I se părea, iar şi iar, că cineva îi joacă feste, că îşi bate joc de timpul său. De răbdarea sa. De nervii săi.
Ca şi atunci, încercă să se întoarcă, dar mişcarea îl costă un efort la care nu se aşteptase. Poate a îmbătrânit, poate s-a mai îngrăşat, ori -ei da, şi asta- poate se mişcă mai greu. Îngenunche, căutînd poziţia cea mai comodă pentru a reveni. Privirea i se opri asupra încuietorii: pe dinăuntru se afla o cheie.
Cum îi scăpase acest detaliu înainte? Lui, atît de atent la detalii, atît de calm şi de echilibrat.
Cum de nu se gîndise, că doar era atât de simplu: înăuntru se află o fiinţă. Cineva trebuie să fi încuiat blestemata aia de uşă. Bătu uşor. Nicio reacţie. Nicio rezonanţă. Nu se auzea nimic. Insistă, din ce în ce mai tare. În cele din urmă, se hotărî să o spargă.
Spre surprinderea lui, uşa cedă uşor. O împinse, asteptîndu-se să întîmpine rezistență.
În acea clipă îl fulgeră un gînd rău: dacă nu era aceasta ultima? Dacă pe peretele din faţă se va contura o noua uşă?
Se linişti şi privi cu atenţie. Nu se înşelase, era ultima. Rămăsese în prag, scrutînd semiobscuritatea odăii. Simţi, înainte de a vedea, că -într-adevăr- într-un ungher al încăperii minuscule se odihnea cineva. Un copil, probabil, pentru că era foarte mic. Întinse mîna, îl prinse cu precauţii infinite şi îl apropie de uşă, pentru a-l vedea mai bine. El nu putea să intre, nu era spaţiu suficient pentru amîndoi.
Da, era un copil. nu chiar un copil mic, cum i se păruse lui iniţial, ci un copil de cîţiva ani. Zece-unşpe, cam aşa. Dacă ar fi afară, ar aprecia cu uşurinţă, dar aici nu putea să o facă. Ei, îşi pierduse şi echilibrul, faimosul lui echilibru care îi permitea să păstreze echidistanţa faţă de toţi şi de toate.
Trebui să admită că era un copil foarte frumos, în pofida fragilităţii evidente. Îşi dădu seama imediat că nu avea mult timp la dispoziţie: copilul se stingea. Părea că deschiderea uşii îi fusese fatală. Devenea din ce în ce mai mic şi mai rece. Îl îmbrăţişă, îl adăposti la piept, încălzindu-l, şi hotărî să îl ia cu el. Încă nu ştia cine este, dar părea al nimănui şi lui îi era deja peste măsură de drag.
Nu se sătura să îl privească. Părea că toată viaţa din plăpânda făptură se concentrase în ochi. Citea acolo ghiduşie, inocenţă, bucurie. Și apoi, știi ce? Copilul ăsta îi era familiar. Deşi nu deschisese niciodată uşa, îl mai văzuse. Nu numai că îl văzuse, îl cunoştea.
Dar acum nu detaliile astea erau importante. Acum important era să îl salveze pe el, să îl scoată la lumină cît mai degrabă. Va avea timp mai încolo să analizeze, să sintetizeze.
Ce-i drept, nici nu mai prea avea cu ce. Îşi cam pierduse, la venire, toate ustensilele de măsurat, de prevăzut şi de prevenit. Acum nu-l mai avea decît pe el. Pe el şi această emoţie nouă. Dar ei nu erau o povară, dimpotrivă.
Știa că drumul de întoarcere va fi greu, abia ajunsese singur pînă aici, vor avea loc să urce doi?
- I-auzi întrebare! Vom avea, cum să nu avem? Cine zice că sîntem doi? Sîntem unul.
- Stai un pic. M-am prostit din nou, sînt unul. Sînt eu.
- Hai, gata cu vorba, că ne sufocăm aici jos. Adică mă sufoc.
- Nu rîde, măi, îmi trebuie un pic de timp să mă obișnuiesc.
- Să ne reobișnuim.
