Era toamnă. Una din cele mai urîte din ultimii ani. Ploi multe, vînturi reci, ceață bogată.
Pe un cîmp gol, negru și cleios, o sămînță zgribulea, incercind să-și amintească cine e și de unde vine. Privea înspăimîntată în jurul ei, nereușind să ințeleagă nimic din peisajul tern si posomorît. Reuși să adoarmă într-un tîrziu, suspinînd, în timp ce înghițea o lacrimă inghețată pe obraz.
…
Deschise ochii, mirată. Oare cît dormise? Trecuse un bob de vreme, cu siguranță. Pentru că acum totul era schimbat. De jur-împrejurul ei, verde infinit. Un vînt molatec îi mîngîia fruntea îngrijorată, iar undeva foarte sus, îi zîmbea Soarele.
Tot nu ătia cine este, nici cum a ajuns în locul acela. Dar nici nu-i mai păsa. Avea o stare de bine pe care nu se îndura să o alunge cu întrebîri stînjenitoare. Era acasă. Habar n-avea ce înseamnă cuvîntul, dar îl auzise odată demult, înainte ca ploile și frigul să-i fi șters amintirile. Îi plăcea rezonanîa lui și îl lega instinctiv de starea de bine care o invadase.
Zilele treceau și samînța se transforma văzînd cu ochii. Se făcuse de acum o plantă zveltă și mîndră. Tulpina fină dar viguroasă susținea o imensă floare galbenă. Și creștea într-o zi cît altele într-un an. În curînd, deveni cea mai înaltă și cea mai frumoasă din toată întinderea verde.
Din cînd în cînd, privea la floricelele de jos și nu-i venea să creadă că -pînă mai ieri- fuseseră tovarăși de joacă. I se păreau mici si nesemnificative. Rîdeau, erau zgomotoase și uneori vulgare. Flori de cîmp, flori sălbatice. Se hotărî să nu le mai adreseze niciun cuvînt și să-și concentreze atenția spre înălțimi.
Abia acum observă că soarele era îndrăgostit de ea. Se plimba pe cer dintr-o parte în cealaltă, după mișcările superbei sale flori. Soarele, Soarele insuși, răsărea in locul în care privea ea cînd se trezea și apunea exact în locul în care ea își așeza privirile înainte de a adormi.
…
Ăntr-o dimineață se trezi mai tîrziu decît de obicei. Cerul era întunecat. Încercă să-și ridice capul pentru a desluși, printre norii cenușii, chipul soarelui. Dar nu reusi. Neavînd încotro, iși îndreptă privirile în jos. Cîmpul era din nou gol. Sau aproape. La cîțiva metri mai încolo, un ciulin îi zîmbea știrb.
Se rușină și încercă să-și mute privirea. In zadar. Zîmbetul deschis al plantei uscate îi mișcase întreaga ființă.
Dupa cîteva secunde de ezitare, se întoarse spre ciulin, se aplecă ușor și îi întoarse zîmbetul. În aceeași clipa, simți pe spinare mîngîierea soarelui.
Se lăsă răsfățată fără să schițeze niciun gest de împotrivire, se umplu de căldura lui apoi, cu drag, își îndreptă din nou privirea asupra ciulinului cel știrb.
Acasă.
Acum știa.
18 martie 2008
